Povestiri duhovnicesti (IV)

” La începutul relatiei noastre duhovnicesti, părintele Paisie îmi vorbea foarte putin. Cuvintele sale nu aflau în sufletul meu loc prielnic pentru a rodi. De aceea, la început a căutat să creeze un astfel de loc în sufletul meu.
Cum a făcut-o? Prin rugăciunea sa. Rugăciunea care izvora din inima sa
neprihănită producea minuni. Prin rugăciunea lui, asadar, dobândeam eu trăiri si experiente duhovnicesti. Oriunde m-as fi aflat – în Sfântul Munte, în Tesalonic sau în India – simteam rugăciunea lui răsfrângându-se asupra mea si acoperindu-mă cu o negrăită dulceată si bucurie. Câteodată mi se întâmpla chiar si în vis, iar prezenta rugăciunii sale era atât de intensă încât mă trezea. Alteori semăna cu o adiere suavă, înmiresmată. Câteodată de scurtă durată, câteodată mai îndelungată. Era o infinită diversitate. Intotdeauna însă partea ratională rămânea în planul secund. Mai întâi se petreceau „evenimentele duhovnicesti“. Sufletul învăta, cunostea în profunzime, iar apoi ratiunea, ca o bună slujitoare a lui, se străduia să  ordoneze, să explice, să exprime în gânduri si cuvinte aceste taine pe care sufletul le trăia. Dar ce înteleg când spun că rugăciunea bătrânului mă învăta? Ce înseamnă „rugăciunea lui“?
Era gândul lui care se îndrepta spre mine? Era sufletul său care venea si se atingea de al meu? Nu cumva exista încă ceva, o altă prezentă, o altă persoană, o altă putere? Ce se întâmpla, exact, în aceste clipe minunate?
Cine poate cu adevărat să răspundă la aceste întrebări în toată adâncimea si lărgimea lor? Doar cineva care s-ar afla la măsurile duhovnicesti ale  bătrânului. Eu voi vorbi numai până acolo unde am trăit, până acolo unde evenimentele mi-au îngăduit să înteleg. Calitătile sufletului părintelui Paisie depăseau firea umană în sensul ei obisnuit. Sufletul său era unit în chip desăvârsit cu Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu. Isi curătise deplin sufletul de mizeria spirituală, de întunericul duhovnicesc, de mocirla patimilor (adică mândria, egoismul, iubirea de stăpânire, iubirea de argint, iubirea de plăcere, slava desartă, lenevia, lăcomia pântecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de participarea permanentă la Tainele Bisericii Ortodoxe, si mai ales la Sfânta împărtăsanie, părintele Paisie îl purta înlăuntrul său pe Hristos, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Era purtător-de-Dumnezeu: unde se afla  părintele Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfânt, Dumnezeu. Astfel, făgăduinta pe care Iisus Hristos le-a făcut-o tuturor ucenicilor Săi din toate veacurile (Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el – Ioan 6, 56) era o realitate zilnică pentru el.
Această potentă, pe care o au toti crestinii ortodocsi, părintele Paisie o adusese la stadiul ultim, acela de act. Cu alte cuvinte, o transformase, la capătul unor mari osteneli, din posibilitate în realitate. Ceea ce părintele  Paisie năzuia în sufletul său, Duhul Sfânt împlinea. Ceea ce sufletul său atingea, primea atingerea Duhului Sfânt. Cunostinta bătrânului era cunostinta Duhului Sfânt, aflat din belsug în sufletul său. Când stăteai  alături de el, simteai strălucirea Duhului Sfânt revărsându-se peste tine, transfigurându-te. Atunci când mă aflam departe de el, vointa bătrânului, exprimată în rugăciunea sa, devenea un canal prin care se transmiteau în sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea bătrânului era Hristos, Care locuia înlăuntrul său. Bătrânul lucra cu Dumnezeu, si Dumnezeu locuia înlăuntrul său. De aceea cred că însusi harul lui Hristos, Duhul Adevărului, Duhul Sfânt m-a învătat, prin rugăciunile părintelui Paisie. De altminteri, aceasta propovăduieste si Evanghelia. Era profetit de către prorocii Vechiului Testament, cu secole înainte de a Se arăta Domnul Iisus Hristos, că Dumnezeu va trimite Duhul Său oamenilor în vremea întrupării lui Hristos. Domnul le-a amintit aceste profetii iudeilor, zicând: Scris este în proroci: „Si vor fi toti învătati de Dumnezeu” (Ioan 6, 45). Mai târziu, adresându-Se ucenicilor, Hristos le-a zis: încă multe am a vă spune, dar acum nu puteti să le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 12-13).
Si, înainte de jertfa Sa pe cruce din iubire pentru întreaga omenire, vorbindu-le ucenicilor Săi întristati, a spus: Si Eu voi ruga pe Tatăl Meu, si alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi îl cunoasteti, că rămâne la voi si în voi va fi! (Ioan 14, 16-17).
După ani de zile, înfătisându-le activitatea sa celorlalti crestini, Apostolul Petru povestea: Si când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca si peste noi la început. Si mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat cu apă; voi însă vă veti boteza cu Duh Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelasi dar ca si nouă, acelora care au
crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu? (Fapte 11, 15-17). In cele din urmă, dacă Dumnezeu nu-Si pune mâna Sa, în chipul stiut de El, mai mult sau mai putin vădit, atunci îi este cu neputintă omului să descopere adevărul, să ajungă si să rămână credincios până la sfârsit lui Iisus Hristos, unicul mântuitor al omenirii. Noi trebuie să cerem tocmai ajutorul lui Dumnezeu.
Lucrurile pe care le învată într-o clipă harul dumnezeiesc, Duhul Sfânt, sunt adânci si necuprinse, astfel încât ele nu încap în cuvinte omenesti, si
nici măcar în ratiunea omenească limitată care a creat aceste cuvinte. Cea dintâi lectie importantă este că există Duhul Sfânt. Aceasta o trăiesti, este de domeniul evidentei. Exact asa precum stii că există lumina soarelui, pentru că o vezi, precum stii că focul încălzeste, pentru că o simti pe pielea ta. Diferenta constă în faptul că evidenta Duhului Sfânt, atunci când îl trăiesti pe viu, este de mii de ori mai izbitoare.
Tot asa precum atunci când cineva, văzând obiectele lumii materiale cu ajutorul – sau mai degrabă din pricina – luminii soarelui, dobândeste în acelasi timp si o cunoastere si o experientă a luminii însăsi, exact în acelasi
fel, atunci când cineva cunoaste taina lumii duhovnicesti prin Duhul Sfânt,
dobândeste totodată si o cunoastere si o experientă a Duhului Sfânt însusi.
Este dificil să-i explice cineva unuia care s-a născut orb ce înseamnă „lumină“, ce înseamnă „a vedea“. De oricâtă elocintă ar dispune, el îi va putea transmite extrem de putine date individului orb. Insă, dacă printr-o
operatie reusită va izbuti să-l facă să vadă, atunci nu mai trebuie să-i  explice nimic. Cel care mai înainte fusese orb, cunoaste acum el însusi. Are o trăire si o experientă personală. Acum cunoaste fără explicatii  rationale, care se dovedesc de prisos si chiar obositoare. In chip asemănător se întâmplă si cu Duhul Sfânt.
Cel ce trupeste este orb îsi cunoaste orbirea sa, căci îi aude pe ceilalti
oameni vorbind despre lumină, culori, soare, zi, noapte. Din toate acestea îsi dă seama că se petrece în această viată ceva foarte important, pe care însă el nu este în stare să-l cunoască. Noi, cei orbi duhovniceste, ne aflăm într-o situatie mai dificilă. Nu cunoastem că suntem orbi duhovniceste, astfel încât să ne căutăm cu ardoare tămăduirea. Este tocmai motivul pentru care cei mai multi dintre noi ne astupăm urechile, ne închidem sufletul fată de Hristos, Care ne vorbeste despre lumea duhovnicească si despre viata vesnică. Trăim si murim în întunericul nostru duhovnicesc, fără a cunoaste vreodată Lumina lumii, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Desigur, există trepte diferite ale participării noastre la această Lumină a lumii. Contemplarea luminii necreate este considerată a fi cea mai înaltă culme duhovnicească. Odată, întrebat de mine despre acest subiect, părintele Paisie mi-a relatat o experientă de-a sa: „Eram la chilie (este vorba despre Chilia lui Ipatie, mai sus de Katunakia – n.a.). Mă rugam, când am văzut lumina necreată. La un moment dat, când ea s-a retras, am privit în jurul meu si mi s-a părut că e semiîntuneric. „O fi apus soarele”, îmi zic. Ridic ochii si… ce să văd? Soarele se afla pe mijlocul boltii. Era luna iulie, toiul verii, si mie mi se părea semiîntuneric. Mi se adaptaseră ochii la cealaltă lumină. Ca să-ti dai seama cât de intensă a fost…“.

Reaua mea intentie mi-a creat o multime de păcate personale, care deschiseseră un adevărat abis între mine si Dumnezeu. Rugăciunea bătrânului, având ca „material“ mila lui Dumnezeu, „clădea“ podul peste abisul păcatelor, prin care primeam darurile iubirii lui Dumnezeu.”

Sursa: Dionysios Farasiotis, “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Povestiri duhovnicesti (III)

“Ma aflam gazduit pentru cateva zile la manastirea Stavronikita, pe malul marii. Intr-o dupa-amiaza, am aflat ocazia sa stau de vorba cu un monah venerabil. Eram singuri in biblioteca din arhondaricul manastirii.
– Parinte, vreau sa ma invatati sa ma rog, i-am spus la un moment dat.
– Sa te rogi? m-a intrebat cu uimire.
Influentat de “orientalisme”, imi inchipuiam ca va fi existand vreo metoda speciala, vreo tehnica, ceva de genul meditatiei.
– Da, parinte, ce trebuie sa fac pentru a ma ruga? Ce sa spun? Cum trebuie sa sed? A inteles atunci marea mea ignoranta, si mi-a raspuns cu multa delicatete:
– Da, e simplu… Uite! Trebuie sa fii simplu. Sezi linistit intr-un colt si vorbeste-I lui Hristos ca si cand ar fi in fata ta si te-ar auzi. Este inaintea ta si te asculta… ii vorbesti ca si unui prieten.
Continuand sa-mi vorbeasca, am simtit ceva ciudat coborand asupra mea si transformandu-ma sufleteste. L-am intrerupt.
– Parinte, chiar acum, in timp ce-mi vorbiti, ceva ciudat mi se intampla, ceva imi pune piedici. Mi s-a schimbat mintea. Va vad cumva… diferit.
A ridicat ochii nedumerit si m-a privit cu neliniste.
– Nu-i nimic, copilul meu, o sa discutam maine. Mergem acum, sa te odihnesti…
S-a ridicat si a plecat repede, nelinistit. Se inserase deja. Am mers la mine in camera. Eram singur, de aceasta data, in camaruta. M-a rapit somnul.
Nu apucasem sa dorm prea multe ceasuri, cand m-am trezit nelinistit. Ceva ma apasa pe piept. Cineva intrase in camera mea si ma presa pe piept. Am ridicat ochii infricosat, dar nu vedeam nimic in afara de mobilier. Simteam insa acea puternica prezenta care ma presa insuportabil.
“Hristoase al meu, nu mai rezist, scoate-l afara de aici”, am spus in gand, si indata am simtit golindu-se camera de acea prezenta strivitoare. S-a indepartat si s-a asezat la intrarea in camera, amenintator.
Nu mai indrazneam sa dorm. Am petrecut multe ceasuri nelinistit, cu atentia incordata. Cineva era afara, la usa mea, permanent! Am putut adormi putin abia dupa ce s-a luminat de ziua. Imediat ce m-am trezit am coborat in curtea manastirii. M-am intalnit chiar cu monahul cu care discutasem in seara din ajun despre rugaciune. Parea foarte epuizat, ca si cand n-ar fi dormit deloc.
– Cum esti azi? Esti bine? m-a intrebat, plin de grija si de iubire.
– Da, parinte, mi-a trecut! Nu am nimic astazi. Ma simt minunat. Multumesc, i-am raspuns.
Am simtit ca acest om se ostenise rugandu-se pentru mine toata noaptea, si de aceea nu ma putuse necaji “vizitatorul” nocturn. Pana astazi ma simt indatorat acestui om. Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-i rasplateasca binele pe care mi l-a facut, caci eu, datorita lenevirii mele, sunt sarac in virtuti si n-am cu ce-mi rascumpara multele datorii duhovnicesti.
In ziua urmatoare am plecat sa-l vad pe parintele Paisie. Dupa doua ore si jumatate de mers pe jos, l-am intalnit si i-am povestit ce se intamplase.
– Sezi sa-ti aduc un pistol, mi-a spus razand.
Intra in chilie si imi aduse un sirag mic de metanii, cu 33 de boabe, dupa numarul anilor lui Hristos, si o cruce.
– Stii, mi-a spus, acesta lanseaza gloante duhovnicesti. De fiecare data cand zici rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, este ca si
cand ai trage asupra Diavolului, si el nu se apropie de tine. Ia-l, sa-l ai pentru “aparare”.
Bucuros ca aveam ceva de la el, l-am luat. Am mai vorbit si despre alte lucruri. De fiecare data plecam de la batranul mult mai bine decat eram la dus. Refacut, cu problemele rezolvate, fara nedumeriri, optimist, fortificat chiar, cu mai multe puteri, nu numai sufletesti, ci si trupesti. Ma alinta cu cate o scatoalca dupa ceafa, si simteam inlauntrul meu o pace si o bucurie paradisiaca, ce se prelungeau vreme de mai multe ceasuri. O data imi amintesc ca aceasta stare a durat cateva zile in sir. Nu exista nici o problema, nici o frica, nici o dificultate. Doar o senzatie de siguranta si o bucurie dumnezeiasca.
M-am intors la Stavronikita, manastirea care ma gazduia. Apoi, intr-o seara, a reaparut oaspetele nocturn.
De aceasta data insa aveam “pistolul” parintelui Paisie. Chiar ametit de somn fiind, indata ce i-am simtit prezenta, am inceput sa “trag”: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. S-a indepartat instantaneu. Am continuat rugaciunea. Am prins curaj si am inceput sa-l vanez. Am inaintat spre locul unde se afla, insa imediat ce m-am apropiat de el, am simtit puterea sa de gheata si m-am oprit brusc. Era cu mult mai puternic decat mine. S-a napustit asupra mea. Acum “trageam” necontenit: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Rosteam fara incetare rugaciunea. S-a intors sa fuga. Ai fi zis ca-l ardeau cuvintele rugaciunii. Nu eu, ci rugaciunea, numele lui Hristos avea putere. Pe mine m-ar fi putut zdrobi ca pe un tantar. Brusc si-a schimbat infatisarea. A devenit glumet. Era acum mic, corpolent, ca un pitic, cu un turban pe cap;
a inceput sa faca glume si sa se apropie incet-incet de mine. Ca pentru joaca. Am fost surprins, aproape ca radeam. Dar indata ce s-a apropiat destul, sufletul meu i-a simtit amenintarea si rautatea, asa incat am reinceput rugaciunea. A fugit imediat de langa mine. In felul acesta, rugaciunea lui Iisus a instituit o distanta, o zona de siguranta intre noi.
N-a mai putut sa-mi faca nimic din cele ce-mi facea in trecut, pe vremea cand ma batea si eram ca paralizat, incapabil sa ma apar. In acea seara am pus pe fuga demonii si i-am tinut departe de mine. Castigasem o batalie.
Razboiul nu se terminase. El continua inca.
Dar Hristos este atotputernic. L-a zdrobit pe cruce pe Diavol pentru noi. E de-ajuns sa nu fim nerecunoscatori si sa nu ne purtam necugetat.”
Sursa: Dionysios Farasiotis, “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Povestiri duhovnicesti (II)

“…aflandu-ma tot la Kutlumusi, stateam singur in camera si citeam o carte crestina. Deodata mi s-a nascut dorinta de a ma ruga. “Sa incerc, m-am gandit, si modelul crestin, sa vedem ce diferenta este intre rugaciune si meditatie. Sa o simt in practica”. Bineinteles, nu stiam cum se face  rugaciunea. Cunosteam destule despre meditatie, dar nimic despre rugaciune. “Am sa ingenunchez”, ma gandeam,”si am sa-I vorbesc lui Hristos. De altminteri, Hristos este bun! Fie ca a fost un mare yoghin, fie ca a fost orice altceva, sigur a fost bun. N-am de ce sa ma tem”.
M-am ridicat din pat si am ingenuncheat. Indata ce am atins cu genunchii podeaua, am auzit niste urlete salbatice de dincolo de fereastra. Am sarit inspaimantat. M-am uitat imediat afara pe fereastra. Era miezul zilei, cald, nu trecea nimeni si nu circula nimic pe o distanta mare. Doar ca urletele se auzeau in continuare. In prima instanta, am fost terifiat…
“Lasa… ce ma incurc eu cu rugaciunile astea?”. M-am oprit; se spulberase orice dispozitie spre rugaciune.
Fusese suficient sa primesc o amenintare viguroasa din partea unui “ceva” salbatic si necunoscut.”Ce se intampla?”. Orbecaiam, luptandu-ma haotic cu cineva necunoscut. Cedasem. Am simtit ca incercasem sa fac un pas mic, sa intru intr-un taram spiritual, si cineva mi-a inchis salbatic usa in
nas. Nu eram deloc bine primit.
Faptul ma rodea pe dinauntru. “Ce-a fost asta?”. Nu puteam sa o ignor. Se intamplase. Dupa cateva zile am mers din nou la batranul.
– Parinte, mi s-a intamplat cutare si cutare.
M-a privit cu multa dragoste. M-a luat de mana si ma privea in ochi. Desi ma rusinam, il priveam si eu, bucurandu-ma mult. Simteam marea sa dragoste si imensa lui grija pentru mine.
– Nu te teme, demonii sunt! Vor sa te sperie ca sa n-o apuci pe drumul cel bun. Dar nu ingaduie Dumnezeu sa faca vreun rau. Sunt legati. Numai sa urle precum cainii mai pot. Nu-ti fie teama!
Langa batranul nu ma temeam. De altfel, in general nu ma temeam. Poate din necunoasterea primejdiei, poate din usuratate.
Intamplarea a trecut, dar la capat n-am scos-o. Pe batran il simpatizam mult, insa cuvintele lui nu le credeam. Nu gaseau ecou inlauntrul meu… Pendulam suspendat, nu paseam in nici o directie. Nu stiam ce sa cred, cum sa-mi explic evenimentele…”.
Sursa: Dionysios Farasiotis, “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Povestiri duhovnicesti (I)

Imi amintesc ca, impresionat de persoana batranului Paisie, m-am apucat sa citesc cu ardoare si entuziasm “Viata Parintelui Arsenie” (cel din Farasa Capadociei), imediat ce am aflat ca fusese scrisa de batranul. M-am inchis singur intr-o chilie a manastirii Kutlumusi – cea mai apropiata manastire de chilia parintelui, si m-am lasat absorbit de carte. Citeam si eram impresionat. “Mai, omule, n-au numai yoghinii puteri. Si parintele acesta de aici trebuie ca a fost un mare yoghin”, ma gandeam. Parcursesem de-a lungul timpului diverse carti hinduse despre yoghini celebri; era acum pentru prima data cand citeam despre un sfant crestin. Imi spuneam cu mirare: “Va sa zica, exista si in Grecia, si in crestinism, oameni atat de evoluati spiritual!” (Pe atunci nu eram apt sa operez distinctiile fundamentale dintre un sfant ortodox si un guru hindus; imi parea cam acelasi lucru). Am continuat lectura si eram tot mai impresionat de viata sfanta a parintelui Arsenie. Deodata am inceput sa aud zgomote in camera. Era ca si cand ar fi bubuit mici petarde. Am sarit uimit in picioare si am inceput sa ma uit cu neliniste si mirare in jurul meu. Nu  puteam localiza nimic. Au continuat sa bubuie in aer in fata mea, langa urechea mea, sus, jos, in stanga, in dreapta. Ziua in amiaza mare. Priveam ca un buimac imprejurul meu. Ma cuprinsesera ingrijorarea si teama. Am parasit camera si am pornit pe cararea catre chilia batranului.

– Parinte, asta si asta mi s-a intamplat, i-am spus nelinistit. A ras.

– Nu te teme, dracul te ispiteste! A vazut folosul pe care il dobandea sufletul tau citind cartea si a incercat sa te opreasca. Nu te speria, nu-i nimic. M-a luat in bratele sale si m-a binecuvantat cu semnul crucii, dupa care am plecat linistit.

“Sa existe intr-adevar Diavolul, precum imi zice batranul?”, ma intrebam pe drum. Desigur, n-am admis pana la urma explicatia batranului. “Diavolul?! In secolul XX?”. Mintea mea nu putea accepta; cultura, educatia, ideologia, viziunea mea asupra lumii nu-mi permiteau o  asemenea concluzie. Mi se parea prea fortata. Pe de alta parte, ce fusese ceea ce mi se intamplase? Nu puteam ignora tocmai propria-mi experienta… Impas, nedumerire… “Lasa, sa vedem mai departe. Lucrul acesta are nevoie de cercetare”, m-am gandit.

Sursa: Dionysios Farasiotis, “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Matematicianul Florian Colceag: “Pot demonstra că Dumnezeu există și acționează”

Eu nici măcar nu îmi pun problema credinţei, eu îmi pun problema cunoaşterii. Sunt în situaţia de a avea o fereastră deschisă directă, prin care înţeleg că există. Dumnezeu există şi acţionează.

Source: Matematicianul Florian Colceag: “Pot demonstra că Dumnezeu există și acționează”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Minunea rugaciunii

Cate nu s-au scris despre rugaciune, despre minunea si frumusetea ei.

Nu vreau decat sa impartasesc cu voi cateva randuri despre propria-mi traire referitor la subiect. La inceput (cand o fi fost oare?🙂 ) nu pricepeam eu prea multe decat ca ceri ceva, si daca esti staruitor, primesti. Insa vroiam sa inteleg fenomenul acesta al rugaciunii mai profund, mai clar. M-am pus pe citit despre ce fel de rugaciune sa faci, dupa carte, dupa inima, cat timp, e vreo diferenta intre rugaciunea spusa acasa si cea de la biserica, in fine eram de acord cu toti cei care spuneau “roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie”. Pricepusem ca rugaciunea e punte de legatura intre pamant si cer, intre micro si macrocosmos daca vreti, si totusi…ceva lipsea. Stiam ca sunt auzita, ca sunt ajutata, stiam ca nu sunt singura pentru ca raspunsurile n-au intarziat sa apara. Dar exista o separare, parca o linie trasa de genul “voi sunteti acolo, si eu sunt aici”. Insa cine a tras linia, daca nu mintea cea atat de fragmentata (intru totul de acord cu toti cei care au spus-o).  Slava Domnului ca avem o inima care le uneste pe toate. Gradul de traire face diferenta. (cineva mi-a spus odata “antreneaza-ti muschii”,”care muschi?”,”ai inimii, draga”). La inceput mai timid, apoi mai apasat, dupa care iti vine sa strigi in gura mare de bucurie binecunoscuta vorba…toti suntem in Unul si Unul este in toti (si nu ma gandesc doar de oameni). Si spui o data, de doua ori, de mai multe ori…de fiecare data cu alta intensitate ca in jocul acela cu rece, caldut, cald….fierbinte fratilor🙂 (dar pana si “fierbinte” are intensitatile sale).

Mai jos, un fragment din “Forta contra forta”:

“Experienţele din Terra aurica l-au determinat pe Eugen să înţeleagă faptul foarte
simplu, că credinţa în sens creştin, urmată de rugăciune, este singura forţa din cosmos care-l menţine pe om în viaţă şi-l apropie pe om de Dumnezeu, de Iisus Hristos şi de Ierarhia Fiilor Luminii.

Rugăciunea, este singurul mijloc prin care, datorită efectelor aurice importante pe care le produce, omul este alături şi vibrează energetic în rezonanţă cu Iisus Hristos şi cu structurile diriguitoare cosmice. De asemenea, experienţele concrete trăite în Terra aurica, pe diferitele paliere ortoexistenţiale ale cosmosului spiritual, mai ales în Lumea eterică, l-au determinat pe Eugen să înţeleagă faptul extrem de simplu, pe care, noi, oamenii prinşi în vârtejul evenimentelor cotidiene l-am cam uitat sau poate ne facem că l-am uitat : că omul fără Dumnezeu nu poate face nimic, nu poate evolua, nu poate crea, nu poate înţelege, într-un cuvânt nu poate avea decât o existenţă larvară. Fără Dumnezeu şi fără Iisus Hristos, omul este nimic.

Observând ceea ce se petrece prin clarvedere, pentru Eugen a devenit evident faptul
că, atunci când omul merge la biserică sau se roagă la Iisus Hristos, instantaneu, Iisus Hristos este lângă om pentru a-i asculta doleanţele, iar Ierarhia Fiilor luminii se bucură că omul, în sfârşit, îşi aminteşte de ei şi le cere ajutorul. Datoria cosmic-spirituală a Fiilor Luminii este de a-l ajuta pe om, dar datorită faptului că omul nu le mai cere ajutorul, ei sunt obligaţi să aştepte.” (…)

Calea lui Iisus Hristos este rugăciunea. Rugăciunea permite activarea bobiţei
luminoase ce apare în chakra inimii şi are drept consecinţă unirea tuturor planurilor
cuantice în unul singur, formarea corpurilor mesianice şi unirea dintre Dumnezeu
Tatăl cu Fiul Său, Iisus Hristos, în om.
Adevărul apare atunci când, în urma paşilor făcuţi, omul va înţelege faptul că în
inima sa se unesc Dumnezeu Tatăl şi Iisus Hristos. Această înţelegere nu este însă
una teoretică, ci una existenţială: omul, în urma învăţăturilor care îi sunt conferite pe
parcursul străbaterii Căii, va trăi momentul efectiv în care, în inima lui – chakra iubirii
– se vor uni Dumnezeu Tatăl şi Iisus Hristos.
Viaţa dobândită este viaţa eternă pe care omul o va căpăta în momentul în care va
înţelege acest fapt de importanţă capitală. În momentul în care omul va înţelege, în
mod existenţial, toate aspecte şi le va realiza în mod efectiv, va căpăta Viaţa veşnică şi
nu se va mai reîncarna.”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Ce se intampla doctore?

Slujba preoţilor în biserici are rolul de a conecta energiile cereşti, cosmic-spirituale la lumea oamenilor. În momentul în care, după răsăritul soarelui, la prima slujbă a zilei, preotul rosteşte pentru prima oară numere lui Iisus Hristos, la nivelul întregii Biserici se formează un fel de halou energetic protector, denumit de noi plase mesianice. Biserica însăşi pare ca un fel de cupolă gigantică circumscrisă de plasele mesianice. Plasele mesianice sunt formate din două straturi distincte : prima plasă are culoarea metalului topit, iar a doua plasă are culoarea argintie. În interiorul plaselor mesianice toate noxele negative emise de oameni se topesc precum se topeşte zăpada sub razele soarelui de primăvara. Interiorul bisericii este “lucrat” operativ de Îngerul bisericii, care proiectează pe fiecare perete un fel de abur multicolor cu o grosime de pană la 10 centimetri. Acest ecran protector auric are rolul de a face posibilă acţiunea benefică a Duhului Sfânt care pătrunde în biserică prin linia divină. În general, oamenii cred ca o construcţie cum este o biserică poate suporta de la sine, prin efectul materialelor de construcţie, o forţă de o asemenea putere cum este cea a Duhului Sfânt, care se manifestă prin linia divina. De fapt, construcţia în sine nu reprezintă decât învelişul material al unor energii aurice. Ecranul protector creat de către Îngerul bisericii are tocmai rolul de a apropia prin rezonanţă energiile foarte puternice ale Duhului Sfânt cu cele ale construcţiei şi cu cele ale oamenilor care stau acolo în timpul slujbelor. Fără acest ecran protector, spunea Îngerul Gabriel, orice construcţie s-ar preface în nisip fin. Privite prin clarvederea eterică, icoanele şi picturile de pe pereţii bisericilor sunt formate din mii şi mii de steluţe luminoase care emit culori, sunete şi mirosuri asemănătoare cu cele ale aurei personajului pictat. Acele străluciri par oarecum vii: ele se strâng sau se dilată în funcţie de ceea ce se petrece împrejurul lor. Dacă, de exemplu vine cineva amărât, supărat sau disperat şi plânge sau se roagă în faţa lor, o parte din miile de steluţe strălucitoare, de culori diferite, par că ies din icoane sau picturi şi pătrund în aura omului prin regiunea pieptului, pentru a ieşi prin spate. În acel moment, instantaneu, entitatea care apare pictată în icoană işi face apariţia parcă dintr-o altă dimensiune lângă cel care-i cere ajutorul. Omul nu este niciodată singur atunci când se roagă fie la un sfânt, fie la un Înger, fie la Iisus Hristos, iar impresia de uşurare cu care cei mai mulţi dintre noi pleacă din Biserici nu se datorează unei autosugestii sau unui efect placebo, aşa cum cred unii psihiatri sau psihanalişti, ci pur şi simplu, acţiunii benefice a entităţii cosmice la care se roagă omul. Din păcate, ştiinţa actuală a eliminat din cunoaşterea lumii tocmai esenţialul: activitatea lui Dumnezeu şi a Trimişilor Săi în lumea destul de cenuşie a oamenilor sau, mai corect spus, în lumea pe care oamenii au făcut-o să pară cenuşie. Activitatea preoţilor în Biserici este foarte laborioasă, iar efectele acţiunilor lor sunt vizibile prin clarvederea eterică. În timpul slujbelor, deasupra capului preoţilor pluteşte energia arginitie strălucitoare a Duhului Sfânt, iar actele sacramentale şi rituale au efectele lor bine definite.

Sursa: Cristian Ganescu, Eugen Nicolae Gisca, “Forta contra forta”

Posted in Eugen Nicolae Gisca | Tagged | 3 Comments